Etichetă: lucrul cu sinele

  • Cuvântul

    Cuvântul

    Un aspect atât de comun și de utilizat al vieții noastre, încât uităm valoarea lui…

    Când eram tânăr, căutam o „măsură” potrivită după care să-mi formez sistemul de valori…, la ora respectivă nici mie nu-mi era clar ce caut, nu reușeam această formulare, dar vedeam că oamenii sunt nemulțumiți, în viața lor…, știu…, eram precoce…

    Pentru că nimeni nu îmi dădea un răspuns „satisfăcător” la căutarea mea, pe care nici nu eram capabil să o formulez așa cum o vezi tu acum, iar dacă aș fi fost capabil să o formulez cred că mai mult de jumătate dintre persoanele întrebate nu ar fi înțeles întrebarea, să nu uităm că sunt generația X…, mi-am oprit atenția la expresii vechi, cum s-ar spune „din bătrâni”, care au parcurs secole până să ajungă la mine, adică au fost potrivite și purtate de mai multe generații până le-am auzit, și am început să le caut înțelesul, și cu ajutorul acelui înțeles să-mi formez „o măsură” „potrivită” (în optica mea) a lucrurilor, și așa să se releve ce e cu adevărat important în viață…

    Foarte multe „vorbe din bătrâni” au trecut prin vremuri în care oamenii simpli nu știau să scrie, nu erau învățați, și consider că valoarea cuvintelor era mai mare pentru că nu erau folosite din abundență, și aveau greutate pentru că era tot ce aveau, și nici nu le știau scrie, deci lumea cu atât mai mult punea preț pe ce spuneau… (din perspectiva mea)…

    Acum…, toți știm să scriem și să citim, foarte mulți cel puțin în 2 limbi, în vremurile acestea avem o „inflație de cuvinte” — folosite excesiv își pierd valoarea, își pierd greutatea, uneori își pierd și sensul…, sunt folosite ca „substitut”, schimbând sensul și valoarea frazei…, demult am remarcat acestea, dar când am apucat să parcurg și alte scrieri de factură neuro-lingvistică am realizat importanța folosirii cuvintelor în mod echilibrat, și neapărat a cuvintelor potrivite…

    Cum poți diferenția textul „cu greutate” de textul rezultat din inflație…?, îți spun 3 măsuri pe care le folosesc eu:

    Ponderea de cuvinte „mari” (cuvinte ca „maxim”, „mega frumos” — sunt mari șanse să fie nepotrivit alese; ce mai reprezintă „frumos” dacă „pe piață” se vehiculează „mega frumos”);

    Ponderea de autoexcelență [când cineva se erijează în a avea măsura „corectă” a lucrurilor, și se adresează (cumva) de sus];

    Observarea direcției în care te îndeamnă textul…, cuvinte care îți inoculează „o viziune strălucitoare” a ta — e clar o reclamă.

    Am observat că, vorbind cu oamenii, ei nu mai ascultă ce spui…, oamenii sunt (cumva) presetați să caute în spatele cuvintelor pe care le spui, să găsească „motivul perfid” pe care-l ai…, relațiile interumane s-au deteriorat din cauza inflației cuvintelor…

    Toată lumea laudă perioada în care trăim, avem duș cu apă caldă, avem mașini, avem foarte multe lucruri la buton…, avem până și AI, și societatea „strălucește”…, sau tu ai relații autentice cu toată lumea din jur?


    Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…

  • Partea bună

    Partea bună

    Se întâmplă să fiu printre norocoșii care au avut parte de iubire împărtășită, aia total dezinteresată, care a început ca o poftă (aș vrea să gust „asta”), și a evoluat în ceva care era „de savurat”, fiecare moment…

    A trecut perioada, nu are sens să îți spun de ce, sau cum…, cert este că am avut asta…, când am avut acea iubire pare că pluteam, nu pășeam, eram mai ușor, mai bun, în general mai…, chiar și mai optimist aș putea spune.

    Când nu a mai existat conjunctura, mi-am pus problema cu ce am avut eu scos la lumină. Bunătatea aia era în mine dinainte…, doar că nu am avut, sau nu am crezut de cuviință, să o scot la lumină. A ieșit față de o persoană, fără să ceară voie, fără să realizez că a ieșit…

    Apoi am realizat că mă purtam mai bun, mai blând…, cu toată lumea, nu doar cu persoana în cauză.

    Partea „mai” (bună) avea tendința să se preschimbe în celălalt eu, chiar „un gri” mai închis…, și am hotărât, în secunda 2 după ce am realizat — mi-a trebuit 1 secundă să mă adun din conștientizare —, voi fi la fel de bun și mai încolo dacă pot, singur…, pentru că partea aia este în mine și pot să o cultiv și să o țin la suprafață…

    Știi cum (cred că) am reușit?, prin admirație…, partea care ține orice relație în buni parametri…, pleacă de la respectul personal pe care-l ai față de tine.

    * Am scris „cred” pentru că nu s-a terminat, și n-are cum să se termine. Nu e lucru de echipă — nu prea există cineva care să se aplece asupra mea și să-mi spună sincer ce e cu atitudinea mea. Când dau peste unul, aflu cât mai am de lucru. Și mai am.

    Admirând tot ce am primit, tot felul în care a fost primit tot ce am dăruit…, admirând faptul că eu m-am transformat, etc…

    Și când realizezi că tot timpul ai de învățat…, uneori îți vine să pupi mâna unui copil, că ai văzut la el niște lucruri pe care le ai și tu, doar nu le folosești.

    Iar dacă nu faci uz de admirație, nu mai contează ce altceva ai, pentru că nicio relație de lungă durată nu va funcționa…

    Apoi este și rezultatul lucrului cu mine, cel în care mi-am localizat clar câteva „trigger-e”, mi-am rezolvat câteva probleme neidentificate până atunci…, partea bună vine cu tot mai multe bune, chiar și atunci când conjunctura inițială dispare, totul este să știi să o folosești, să te concentrezi pe ce ai găsit tu și ceilalți bun în tine…, și să cultivi…

    Știu sigur că există oameni prin definiție buni, calzi…, ei sunt cei mai mari câștigători.


    Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…

  • Plăcerea

    Plăcerea

    Mult timp am încercat să-nțeleg diferența dintre a exista și a trăi.

    Toți putem fi încadrați de expresia „fuga de durere și goana după plăcere”…, iar expresia asta definește zona de confort, care, odată ce o avem, devine cel mai prețios aspect al vieții noastre…, și cu cât e mai minunat, cu atât devine mai prețios…

    Doar că pe măsură ce îl păstrăm și-l utilizăm…, noi devenim tot mai nesatisfăcuți, mai anxioși…

    Căutarea plăcerii… are ca referință prima dată când ai gustat-o…, de fapt noi tânjim după substanțele eliberate în creier, dar rămânem la primul nivel de a le obține.

    Problema este că încercăm să găsim plăcerea pe aceeași cale pe care am întâlnit-o…, și nu realizăm că avem nevoie de mai mult sau mai des, ca să acceptăm că tot nu o percepem ca la primele noastre degustări…, puțini depășesc felul în care caută plăcerea…, nu realizează că primele metode erau potrivite pentru perioada aceea a existenței și a conștientizării, apoi trebuie rafinat modelul, calea de a le obține.

    Am ajuns aici încercând să retrăiesc bucuria care mi-a fost oferită, în diverse momente, și am constatat că se alterase, acea senzație. Între timp avusesem altele de intensitate (sau însemnătate) mai mare, apoi ducându-mă la acelea am constatat că și ele sunt măcar ușor alterate, ce percep din amintiri nu mai aduce aceeași trăire…

    Și atunci „m-au lovit” bucuriile pe care le-am adus altora, starea lor de emoție care mi-a produs bucuria…, aia era aproape la fel de intensă…, nu pot spune că nu-și pierde din intensitate, dar nu în aceeași măsură ca bucuriile proprii, și oricum sunt mult mai vii decât bucuriile proprii, făcute de mine sau de alții…

    Pe de altă parte…, fricile…, la mine rămân la fel de intense ca prima dată când au venit…, deci ce e fain își pierde din intensitate, ce e rău se menține…, gândindu-mă cum deal-ui cu asta…, am găsit referința să fac bucurii, mici, neașteptate, celor din jur…, asta mă menține și-n amintiri cu multe satisfacții și bucurie…


    Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…

  • Am realizat că sunt Recunoscător

    Am realizat că sunt Recunoscător

    Zilele trecute mergeam prin județ…, am fost să vizitez o peșteră…, și apoi am mai mers să văd niște locuri…

    Foarte multe mănăstiri, și foarte mulți oameni la mănăstiri, ciorchini de mașini parcate…, și mă gândeam…, oare de ce merg oamenii să stea ciorchine la porți, de ce se duc acolo…? Viața de mănăstire are o formă „ruptă de lume”, dar oamenii nu se duc acolo cu totul, să plece din lume…, o aduc cu ei. Se duc pe principiul că acei călugări sunt mai „curați”, și rugăciunea lor are „greutate” mai mare înaintea lui Dumnezeu…, și se duc pentru că au nevoie de „ceva”…, plătesc un pomelnic sau două…

    Având acest gând și mergând pe drum, m-am gândit cum vin oamenii la mănăstire, și eu asist cum călugărul care-i întâmpină îi întreabă „Cu ce problemă?”, și oamenii răspund „cu o problemă de sănătate…”, „cu o problemă cu banii…”, „cu o problemă cu vecinul…”, și în șirul gândurilor mele călugărul se-ntoarce spre mine și mă-ntreabă „Dumneavoastră cu ce problemă?”

    M-am surprins că nu aveam răspuns…, în mintea mea tăceam mut la acea schimbare de gând…, apoi am realizat… „Am venit să mulțumesc, sunt RECUNOSCĂTOR pentru viața mea!”

    Acest gând mi-a luminat ziua…, ca să înțelegi: nu am o viață perfectă, nu am o familie, nu am multe din cele care sunt considerate „nevoi”, sunt divorțat, nu am pereche…, dar sunt bucuros de viață și recunoscător pentru toate cele pe care le-am trăit, pentru tot drumul meu…


    Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…

  • Gânduri despre relațiile interumane și firescul (vs. toxicitatea) lor

    Gânduri despre relațiile interumane și firescul (vs. toxicitatea) lor

    Firescul exprimat aici este „al meu”, absolut subiectiv, și nu vorbesc despre „normal”, consider că termenul este perimat, l-am folosit atât de des încât „normal” are înțeles de „obișnuit”, cum s-ar spune cuvântul „normal” a intrat în inflație și s-a devalorizat, asta se întâmplă cu toate cuvintele folosite în exces, așa că nu voi folosi termenul de „normal”.

    Ca să exprim firescul pe care-l înțeleg eu…, e important să-ți fac cunoscut sistemul de referință, și firescul pe care îl consider. În primul rând orice persoană este datoare să lucreze cu sine, nu pentru ceilalți, deși și cei din jur se bucură de schimbarea în bine. Datoria asta pe care o exprim cu atâta larghețe se referă la a-și face viața mai frumoasă, mai simplă…, în general „mai”, dacă vrei tu ca luna de primăvară în care înflorește natura…; de ce este important acest aspect…?, dincolo de simplificarea pe care o are ca rezultat pentru sinele fiecăruia…, te așează într-o ipostază de „învățăcel”, care este importantă și pentru relațiile exterioare și pentru relația cu sine…, dacă apare o conjunctură…, care „îți zgârie” „armonia” pe care credeai că o ai…, gândește-te…, dacă era armonie interioară…, niciun factor extern nu putea să o perturbe, dacă o perturbă ceva…, exprimat în exterior, cauza este doar în interior, exteriorul îți oferă „un triger”, care declanșează în interior un set de reacții, având exercițiu și practicând ipostaza „învățăcel”…, ai mari șanse să identifici trigerul, și să-l rezolvi, în loc să dai vina pe ceilalți…, care niciodată nu vor face ceva pentru confortul tău…, și dacă o vor face tot nu consider că avantajează…, consider că schilodesc, pentru că sinele rămâne tot cu acea sensibilitate la acel triger…

    Dincolo de lucrul cu sinele, ar mai fi un aspect care mi se pare decent și pertinent…, trăim în vremuri de… „egalitate”, toată lumea a vrut egalitate…, acum o avem…, de ce „cineva” este responsabil pentru neajunsul „altcuiva”…?; cu alte cuvinte…, dacă vrei ceva, te pui să-ți faci…, dacă ai ceva respect de sine, nu „pescuiești” „neghiobi” pe care să-i „păcălești” să-ți facă…

    Dacă aceste 2 condiții sunt îndeplinite, eu cred că există șanse să înțelegi și chiar să trăiești firescul (pe care-l înțeleg eu) relațiilor interumane, altfel este pierdere de timp să citești mai departe…

    Acum să facem relevant firescul despre care spuneam mai sus.

    În ultima perioadă întâlnesc multe persoane…, și din acestea multe…, toate tind să mercantilizeze orice relație, mai ales cele amoroase…, și asta pentru că unul dintre cele 2 aspecte amintite mai sus nu se bifează, de obicei primul, pentru că dacă acela este bifat…, la un moment dat se bifează și al doilea…, așa că să mă exprim simplu…, eu consider că oamenii ar trebui să caute prezența altor persoane pe care le plac, sau le conferă o stare de liniște, confort, explicații, etc…, și să caute să fie respectuoși cu timpul celuilalt…, să fie conștienți că cealaltă persoană este acolo prin voluntariat, și să nu încerce să-l constrângă, să-l șantajeze (emoțional sau profesional), să-l îngrădească în vreun fel…, relațiile sănătoase, cred eu, că au ceva în comun cu libertatea și cu recunoștința…, prima formă de recunoștință este că ai cunoscut o persoană care e… „faină”, și-i cauți prezența, apoi recunoștința pentru timpul și atenția de care ai parte din partea acelei persoane…, și din această ipostază chiar se poate construi ceva solid, cu condiția ca cele 2 persoane să împartă aceeași măsură a lucrurilor și să fie recunoscătoare fiecare pe partea lui pentru cealaltă persoană…, recunoștința de care vorbesc nu se referă la „vreau mai mult”, „vreau pentru mine TOT”…, se referă la „mă bucur nespus că am avut x timp petrecut împreună, a fost deosebit… etc”, vehicularea împlinirii pe care ai simțit-o într-o întâlnire sau a unui salt în conștientizare, sau a unei înțelegeri a unei teorii (o relație cu un profesor)…, pune mai multă greutate în viața fiecăruia decât neajunsul că nu mai ai acea oportunitate, sau că este rară, sau…, exercițiul de a vedea ce ne lipsește te îndepărtează de bucuria de a trăi…, aduce o formă de handicap, pentru că te gândești și ești atent la ce-ți lipsește, nu la ce ai…

    Dacă oamenii s-ar căuta de-o potrivă, pentru starea de bine pe care o au în compania celuilalt, sau subiecte interesante de discutat (nu scorul meciului de aseară)…, lumea ar fi mai bună, dacă și-ar dărui timp unii altora și ar concluziona că nu a fost risipit, de aici se poate spune că se poate construi o relație bună…, când este necesar, sau se cere să se acorde mai mult decât timp…, indiferent ce ar fi…, în optica mea este risipă…, timpul…, prin excelență este cea mai importantă și scumpă resursă a oricărei persoane, dacă-l oferi cuiva și nu este suficient…, atunci nimic nu va fi suficient pentru acea persoană, oricât și orice i-ai da…, nu va fi suficient…

    Concluzia este că dacă se cere, sau se așteaptă, ceva anume care să aducă un plus de valoare într-o întâlnire, sau un parteneriat, exclusă zona de afaceri, acolo totul este mercantilism, atunci relația nu merită, nici măcar să ne gândim sau să o povestim…

    Și de aici pornind…, dacă o persoană este acceptată și căutată pentru ceea ce este, să faci parteneriat, profesional, particular, amoros…, se exclud toate mojiciile și speculațiile care se poartă…, plecând de la premisa că e pe bază de voluntariat, totul devine simplu și clar…

    În altă ordine de idei…, dacă nu lucrezi cu sinele, și-ți proiectezi fricile, traumele, etc, în jurul tău…, nu te mira că ele cresc în tine și tu te vezi tot mai singur în cușca ta cu zăbrele pe care ți le consolidezi cu manifestarea neajunsurilor și a problemelor…, sigur de singurătate te poți lovi și când tu lucrezi cu tine și ceilalți nu lucrează cu ei…, dar este altă singurătate, este una liniștită, este una asumată, care poate tinde și spre bucurie…, nu cunosc pe de-a-ntregul termenul de fericire, în emoții, ca să-l folosesc…, dar „bucurie” îl cunosc…


    Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…