Firescul exprimat aici este „al meu”, absolut subiectiv, și nu vorbesc despre „normal”, consider că termenul este perimat, l-am folosit atât de des încât „normal” are înțeles de „obișnuit”, cum s-ar spune cuvântul „normal” a intrat în inflație și s-a devalorizat, asta se întâmplă cu toate cuvintele folosite în exces, așa că nu voi folosi termenul de „normal”.
Ca să exprim firescul pe care-l înțeleg eu…, e important să-ți fac cunoscut sistemul de referință, și firescul pe care îl consider. În primul rând orice persoană este datoare să lucreze cu sine, nu pentru ceilalți, deși și cei din jur se bucură de schimbarea în bine. Datoria asta pe care o exprim cu atâta larghețe se referă la a-și face viața mai frumoasă, mai simplă…, în general „mai”, dacă vrei tu ca luna de primăvară în care înflorește natura…; de ce este important acest aspect…?, dincolo de simplificarea pe care o are ca rezultat pentru sinele fiecăruia…, te așează într-o ipostază de „învățăcel”, care este importantă și pentru relațiile exterioare și pentru relația cu sine…, dacă apare o conjunctură…, care „îți zgârie” „armonia” pe care credeai că o ai…, gândește-te…, dacă era armonie interioară…, niciun factor extern nu putea să o perturbe, dacă o perturbă ceva…, exprimat în exterior, cauza este doar în interior, exteriorul îți oferă „un triger”, care declanșează în interior un set de reacții, având exercițiu și practicând ipostaza „învățăcel”…, ai mari șanse să identifici trigerul, și să-l rezolvi, în loc să dai vina pe ceilalți…, care niciodată nu vor face ceva pentru confortul tău…, și dacă o vor face tot nu consider că avantajează…, consider că schilodesc, pentru că sinele rămâne tot cu acea sensibilitate la acel triger…
Dincolo de lucrul cu sinele, ar mai fi un aspect care mi se pare decent și pertinent…, trăim în vremuri de… „egalitate”, toată lumea a vrut egalitate…, acum o avem…, de ce „cineva” este responsabil pentru neajunsul „altcuiva”…?; cu alte cuvinte…, dacă vrei ceva, te pui să-ți faci…, dacă ai ceva respect de sine, nu „pescuiești” „neghiobi” pe care să-i „păcălești” să-ți facă…
Dacă aceste 2 condiții sunt îndeplinite, eu cred că există șanse să înțelegi și chiar să trăiești firescul (pe care-l înțeleg eu) relațiilor interumane, altfel este pierdere de timp să citești mai departe…
Acum să facem relevant firescul despre care spuneam mai sus.
În ultima perioadă întâlnesc multe persoane…, și din acestea multe…, toate tind să mercantilizeze orice relație, mai ales cele amoroase…, și asta pentru că unul dintre cele 2 aspecte amintite mai sus nu se bifează, de obicei primul, pentru că dacă acela este bifat…, la un moment dat se bifează și al doilea…, așa că să mă exprim simplu…, eu consider că oamenii ar trebui să caute prezența altor persoane pe care le plac, sau le conferă o stare de liniște, confort, explicații, etc…, și să caute să fie respectuoși cu timpul celuilalt…, să fie conștienți că cealaltă persoană este acolo prin voluntariat, și să nu încerce să-l constrângă, să-l șantajeze (emoțional sau profesional), să-l îngrădească în vreun fel…, relațiile sănătoase, cred eu, că au ceva în comun cu libertatea și cu recunoștința…, prima formă de recunoștință este că ai cunoscut o persoană care e… „faină”, și-i cauți prezența, apoi recunoștința pentru timpul și atenția de care ai parte din partea acelei persoane…, și din această ipostază chiar se poate construi ceva solid, cu condiția ca cele 2 persoane să împartă aceeași măsură a lucrurilor și să fie recunoscătoare fiecare pe partea lui pentru cealaltă persoană…, recunoștința de care vorbesc nu se referă la „vreau mai mult”, „vreau pentru mine TOT”…, se referă la „mă bucur nespus că am avut x timp petrecut împreună, a fost deosebit… etc”, vehicularea împlinirii pe care ai simțit-o într-o întâlnire sau a unui salt în conștientizare, sau a unei înțelegeri a unei teorii (o relație cu un profesor)…, pune mai multă greutate în viața fiecăruia decât neajunsul că nu mai ai acea oportunitate, sau că este rară, sau…, exercițiul de a vedea ce ne lipsește te îndepărtează de bucuria de a trăi…, aduce o formă de handicap, pentru că te gândești și ești atent la ce-ți lipsește, nu la ce ai…
Dacă oamenii s-ar căuta de-o potrivă, pentru starea de bine pe care o au în compania celuilalt, sau subiecte interesante de discutat (nu scorul meciului de aseară)…, lumea ar fi mai bună, dacă și-ar dărui timp unii altora și ar concluziona că nu a fost risipit, de aici se poate spune că se poate construi o relație bună…, când este necesar, sau se cere să se acorde mai mult decât timp…, indiferent ce ar fi…, în optica mea este risipă…, timpul…, prin excelență este cea mai importantă și scumpă resursă a oricărei persoane, dacă-l oferi cuiva și nu este suficient…, atunci nimic nu va fi suficient pentru acea persoană, oricât și orice i-ai da…, nu va fi suficient…
Concluzia este că dacă se cere, sau se așteaptă, ceva anume care să aducă un plus de valoare într-o întâlnire, sau un parteneriat, exclusă zona de afaceri, acolo totul este mercantilism, atunci relația nu merită, nici măcar să ne gândim sau să o povestim…
Și de aici pornind…, dacă o persoană este acceptată și căutată pentru ceea ce este, să faci parteneriat, profesional, particular, amoros…, se exclud toate mojiciile și speculațiile care se poartă…, plecând de la premisa că e pe bază de voluntariat, totul devine simplu și clar…
În altă ordine de idei…, dacă nu lucrezi cu sinele, și-ți proiectezi fricile, traumele, etc, în jurul tău…, nu te mira că ele cresc în tine și tu te vezi tot mai singur în cușca ta cu zăbrele pe care ți le consolidezi cu manifestarea neajunsurilor și a problemelor…, sigur de singurătate te poți lovi și când tu lucrezi cu tine și ceilalți nu lucrează cu ei…, dar este altă singurătate, este una liniștită, este una asumată, care poate tinde și spre bucurie…, nu cunosc pe de-a-ntregul termenul de fericire, în emoții, ca să-l folosesc…, dar „bucurie” îl cunosc…
Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…
Mai departe: Iluzia convenabilă a Ego-ului (și a confuziei respectului de sine)
