Bună dragule/o, acest gând împărtășit cu tine are ca suport explicația nevoii de importanță subliniată prin atitudine și implicit prin aspect.
Persoana care are nevoie să-și sublinieze poziția prin ținută de genul cămașă, sacou, pantaloni de stofă — și asta nu face referire la poziția care cere eticheta, sau la întâlnirile aferente, face referire la viața cotidiană…, acea persoană se îmbracă în acel fel ca și cu o armură, pentru că îi este teamă, și are ca scut de prezență… hainele. La fel e și cu modelul de mașină care vrea să impună…
Și ca să nu se înțeleagă greșit…, nu vorbesc despre a fi îngrijit. Îngrijit poate fi oricine, în orice fel. Diferența nu stă în haină, stă în constanță…, dacă te îmbraci la fel în fiecare zi, oricum ar fi acel fel, arăți cine ești…, dacă ținuta ți se ridică exact atunci când ai nevoie să te impui, atunci nu te-ai îmbrăcat, te-ai înarmat…
Mai e o probă, și e mai simplă…, omul îngrijit suportă o cută, o pată, un pantof tocit…, nu-l dărâmă…, armura nu suportă nimic, pentru că orice cută e o crăpătură în scut…
În altă ordine de idei ar mai fi ceva, care nu ține deloc de croială…, unde e atenția omului. Cel care e în largul lui e ocupat cu ceva — cu ce lucrează, cu cel cu care vorbește…, cel înțepenit e ocupat cu felul în care e văzut. Se vede în mâini…, cine își aranjează sacoul, își potrivește nodul, își trage manșeta…, acela își supraveghează armura…, cine e în largul lui uită că poartă ceva. Se vede în mâneci…, mâneca suflecată înseamnă că haina s-a potrivit după om…, cine stă toată ziua exact cum a ieșit haina din magazin, s-a potrivit el după haină. Și se vede la gât…, nodul strâns la beregată e singura piesă care chiar strânge…, cine îl poartă din obligație îl desface în clipa în care se termină obligația…, cine îl poartă ca scut rămâne încheiat până seara…
Nimic din ce am spus până aici nu se cumpără…
Aș concluziona un aspect care mi se pare cea mai bună glumă pe care și-o face armura singură: costumul pus ca să impună are un defect din fabricație…, de la trei pași nu spune „uite un om important”, spune „uite un om căruia i s-a zis cum să se îmbrace”…, adică fix pe dos față de ce voiai. Cine alege, se vede că a ales. Cine se înarmează, arată a uniformă…
Cunosc un om care intră în fiecare zi la persoane care nu-l știu, care n-au niciun motiv să-l asculte, și de la care trebuie totuși să obțină ceva…, e, dacă vrei, într-un atac permanent…, și umblă în blugi și cămașă, iar iarna cu o haină groasă peste.
Și cunosc un profesor universitar, pe care l-am întâlnit odată venind de la un curs cu studenți străini, în costum. Nu l-am recunoscut din prima…, i-am spus că arată ca și cum l-ar fi trimis cineva îmbrăcat așa…, și că dacă își mai punea și cravata, nu se mai știa dacă ține cursul sau aduce cafeaua la pauză. S-a supărat, normal…
Mi-a explicat că voia să fie protocolar cu studenții străini. I-am spus că valoarea nu stă în etichetă, ci în felul în care îi abordezi, în cum predai, în cât de simplu explici…, și l-am întrebat cum crede el că o să participe cineva interactiv, când omul de la catedră intră îmbrăcat ca la o ședință de consiliu…
Dar întrebarea care merită pusă e alta, și e mai scurtă: pentru cine era costumul? El nu avea pe nimeni de convins. El preda, și tot el punea nota. Putere avea deja, toată. Celălalt, care trebuie să convingă de la zero la fiecare ușă, nu simte nevoia de sacou…, el, care nu trebuia să convingă pe nimeni, o simțea…
Asta e diferența, și nu e în haină: e în nevoie. Armura apare exact acolo unde nu e nevoie de ea, pentru că nu te apără de ceilalți…, te apără de tine…
Același lucru aș putea să-l spun când oamenii folosesc cuvinte „prețioase”, nu pentru că sunt familiarizați cu ele, ci pentru că simt nevoia să-și sublinieze valoarea…, și asta este evident din context privit global, preponderent vorbesc ca la ușa cortului și rar de tot folosesc cuvinte (termeni) care te dau peste cap când sunt exprimate de acele persoane…, dacă ar fi constanți în exprimări decente, cu metafore, cu cuvinte „rare”, asta ar fi particularitatea lor…, dar când le folosesc în momente în care vor să se impună, sau se simt încolțiți…, atunci este defensivă mascată în atac (elevat)…, se simulează elevatul…, ca să construiască o distanță „de siguranță”…
Și ca să fiu cinstit până la capăt…, eu am râs atunci, și abia mult mai târziu am văzut că gluma mea a fost tot un fel de a mă așeza mai sus…, adică exact lucrul pe care i-l reproșam. Armura mea nu se cumpără din magazin, dar asta n-o face mai puțin armură…
Valoarea unui om nu stă în ce poartă, nici în ce funcție are, nici în câți îl ascultă pentru că sunt obligați…, stă în cât e în stare să se educe pe sine, indiferent de circumstanțe. Aia nu se vede de la trei pași…, și nu se poate împrumuta de nicăieri…
Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…