Irrelevant thoughts

Categorie: Lucrul cu sinele

Despre lucrul cu sinele — trigere, armonie, și ce crește înăuntru.

  • Nevoia de a sublinia importanța

    Nevoia de a sublinia importanța

    Bună dragule/o, acest gând împărtășit cu tine are ca suport explicația nevoii de importanță subliniată prin atitudine și implicit prin aspect.

    Persoana care are nevoie să-și sublinieze poziția prin ținută de genul cămașă, sacou, pantaloni de stofă — și asta nu face referire la poziția care cere eticheta, sau la întâlnirile aferente, face referire la viața cotidiană…, acea persoană se îmbracă în acel fel ca și cu o armură, pentru că îi este teamă, și are ca scut de prezență… hainele. La fel e și cu modelul de mașină care vrea să impună…

    Și ca să nu se înțeleagă greșit…, nu vorbesc despre a fi îngrijit. Îngrijit poate fi oricine, în orice fel. Diferența nu stă în haină, stă în constanță…, dacă te îmbraci la fel în fiecare zi, oricum ar fi acel fel, arăți cine ești…, dacă ținuta ți se ridică exact atunci când ai nevoie să te impui, atunci nu te-ai îmbrăcat, te-ai înarmat…

    Mai e o probă, și e mai simplă…, omul îngrijit suportă o cută, o pată, un pantof tocit…, nu-l dărâmă…, armura nu suportă nimic, pentru că orice cută e o crăpătură în scut…

    În altă ordine de idei ar mai fi ceva, care nu ține deloc de croială…, unde e atenția omului. Cel care e în largul lui e ocupat cu ceva — cu ce lucrează, cu cel cu care vorbește…, cel înțepenit e ocupat cu felul în care e văzut. Se vede în mâini…, cine își aranjează sacoul, își potrivește nodul, își trage manșeta…, acela își supraveghează armura…, cine e în largul lui uită că poartă ceva. Se vede în mâneci…, mâneca suflecată înseamnă că haina s-a potrivit după om…, cine stă toată ziua exact cum a ieșit haina din magazin, s-a potrivit el după haină. Și se vede la gât…, nodul strâns la beregată e singura piesă care chiar strânge…, cine îl poartă din obligație îl desface în clipa în care se termină obligația…, cine îl poartă ca scut rămâne încheiat până seara…

    Nimic din ce am spus până aici nu se cumpără…

    Aș concluziona un aspect care mi se pare cea mai bună glumă pe care și-o face armura singură: costumul pus ca să impună are un defect din fabricație…, de la trei pași nu spune „uite un om important”, spune „uite un om căruia i s-a zis cum să se îmbrace”…, adică fix pe dos față de ce voiai. Cine alege, se vede că a ales. Cine se înarmează, arată a uniformă…

    Cunosc un om care intră în fiecare zi la persoane care nu-l știu, care n-au niciun motiv să-l asculte, și de la care trebuie totuși să obțină ceva…, e, dacă vrei, într-un atac permanent…, și umblă în blugi și cămașă, iar iarna cu o haină groasă peste.

    Și cunosc un profesor universitar, pe care l-am întâlnit odată venind de la un curs cu studenți străini, în costum. Nu l-am recunoscut din prima…, i-am spus că arată ca și cum l-ar fi trimis cineva îmbrăcat așa…, și că dacă își mai punea și cravata, nu se mai știa dacă ține cursul sau aduce cafeaua la pauză. S-a supărat, normal…

    Mi-a explicat că voia să fie protocolar cu studenții străini. I-am spus că valoarea nu stă în etichetă, ci în felul în care îi abordezi, în cum predai, în cât de simplu explici…, și l-am întrebat cum crede el că o să participe cineva interactiv, când omul de la catedră intră îmbrăcat ca la o ședință de consiliu…

    Dar întrebarea care merită pusă e alta, și e mai scurtă: pentru cine era costumul? El nu avea pe nimeni de convins. El preda, și tot el punea nota. Putere avea deja, toată. Celălalt, care trebuie să convingă de la zero la fiecare ușă, nu simte nevoia de sacou…, el, care nu trebuia să convingă pe nimeni, o simțea…

    Asta e diferența, și nu e în haină: e în nevoie. Armura apare exact acolo unde nu e nevoie de ea, pentru că nu te apără de ceilalți…, te apără de tine…

    Același lucru aș putea să-l spun când oamenii folosesc cuvinte „prețioase”, nu pentru că sunt familiarizați cu ele, ci pentru că simt nevoia să-și sublinieze valoarea…, și asta este evident din context privit global, preponderent vorbesc ca la ușa cortului și rar de tot folosesc cuvinte (termeni) care te dau peste cap când sunt exprimate de acele persoane…, dacă ar fi constanți în exprimări decente, cu metafore, cu cuvinte „rare”, asta ar fi particularitatea lor…, dar când le folosesc în momente în care vor să se impună, sau se simt încolțiți…, atunci este defensivă mascată în atac (elevat)…, se simulează elevatul…, ca să construiască o distanță „de siguranță”…

    Și ca să fiu cinstit până la capăt…, eu am râs atunci, și abia mult mai târziu am văzut că gluma mea a fost tot un fel de a mă așeza mai sus…, adică exact lucrul pe care i-l reproșam. Armura mea nu se cumpără din magazin, dar asta n-o face mai puțin armură…

    Valoarea unui om nu stă în ce poartă, nici în ce funcție are, nici în câți îl ascultă pentru că sunt obligați…, stă în cât e în stare să se educe pe sine, indiferent de circumstanțe. Aia nu se vede de la trei pași…, și nu se poate împrumuta de nicăieri…

    Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…

  • Iluzia convenabilă a Ego-ului (și a confuziei respectului de sine)

    Iluzia convenabilă a Ego-ului (și a confuziei respectului de sine)

    Există „mândria” prin care se exprimă Ego-ul…, și este general acceptată ca fiind „normală”, eu cred că este doar obișnuită pentru că e mai simplu, mai confortabil, și avem tot mai puține exemple și înțelegere pentru conceptul de respect de sine…

    Am să enumăr câteva aspecte, cât să-ți fac cunoscută „referința mea”, în așa fel încât să nu te simți ofensat, nu mă interesează discuțiile argumentative de genul „a cui referință este mai bună, sau mai mare”, de aceea mă și numesc Irrelevant…

    Aspectul unu: dacă ești un tip antrenat și puternic…, dacă te iei la harță cu persoane care nu sunt nici antrenate, nici puternice, doar ca să-i domini, și să-ți exersezi iluzia potenței, nu este respect de sine, este o mojicie, și mai mult decât o mojicie este un mare semn de slăbiciune.

    Aspectul doi: dacă ești o persoană care vede o altă persoană că are nevoie, sau dorește, sau i-ar fi util, un lucru, care stă în puterea primei persoane, sau îl are și nu costă un efort mare să-l ofere, și nu-l oferă ci pune preț prin care îngenunchează a 2-a persoană, cea cu nevoia…, nu este respect de sine, nu e neapărat o mojicie, dar cu siguranță este un mare semn de slăbiciune, nevoia de control, care izvorăște din nesiguranță. Nu te poți aștepta de la o persoană care „pășește cu frică” (prin viață) să înțeleagă respectul de sine, greu, cât timp pășește așa…

    Aspectul trei: dacă simți că poți face ceva pentru alții, ceva care contează, aportul tău în viața lor sau al comunității, și o faci, asta este respect de sine, când îi tratezi pe ceilalți așa cum aștepți să fii tratat ca ființă, și printre altele exclude dualitatea — sau trialitatea, sau cvadruplitatea, după cât de departe a mers treaba — adică acel aspect când ai cel puțin 2 sisteme de valori, unul pentru tine și altul (sau altele) pentru ceilalți.

    Am subliniat 3 puncte de reper ca să te familiarizezi cu „măsura” mea, cu măsura subiectivă a Irrelevantului din mine.

    Ca să-ți comunic ce este respectul de sine, o să enumăr, și o să explic de ce, exclude respectul de sine. Primul punct care îmi vine în minte este „ignoranța”, orice persoană care alege ignoranța sare din schema posesorului de respect de sine, pentru că ignoranța este un termen comun care prezintă persoanele comode… Unul dintre cele mai mari eforturi este să gândim…, ignorantul este o persoană care se menajează intelectual…, a nu se confunda cu accesul limitat la informație, dar tendința persoanei este să caute să înțeleagă.

    Al doilea aspect pe care l-aș sublinia este „aroganța”, la un moment dat în existența mea am realizat cât este de urâtă aroganța, dar am făcut-o când am fost de cealaltă parte a ei…, și atunci întâlnindu-mă cu o persoană cu care puteam vorbi, când m-a întrebat „de ce ești supărat Irrelevant?”, i-am spus „mi-am dat seama cât de urâtă este aroganța și nu știu cum să scap de cea pe care am crescut-o-n mine”, iar el mi-a spus „dragă Irrelevant…, aroganța este apanajul oricărei persoane inteligente”, i-am spus că nu sunt de acord, dar înțeleg raționamentul lui…, fiind inteligent, la un moment dat nu prea mai ai cu cine să vorbești în jurul tău, și apare „o scurtătură” (care apoi devine un reflex) să tratezi oamenii de sus fiind obișnuit să nu ai partener de discuție…, oricum ar fi, aroganța este tratare de sus a altor persoane, și implicit sublinierea micimii lor, care preponderent ar putea să se sprijine pe ignoranță…, și aș spune că aroganța nu ajută…, toată lumea este mai câștigată dacă oamenii înțeleg anumite lucruri, sau procese, și dacă nu pot, rămâne că toată lumea este mai câștigată când prin comportament îl ridici pe cel de lângă tine, nu-l evidențiezi cât e de jos.

    Acum că am ajuns „organic” unde apare respectul de sine, este în conduita morală și tratarea celor cu care interacționezi, acest respect se relevă și în munca fiecărei persoane, nu-și bate joc niciodată de ce anume face, o face conștiincios, și peste motivația financiară este motivația morală, cum le place unora să formuleze „principiile”, doar că atunci când le amintești simți nevoia să le numești pentru că nu sunt evidente…

    Dacă lumea ar avea respect de sine și s-ar purta cu ceilalți așa cum speră sau își doresc să fie tratați ei înșiși…, totul ar merge mult mai simplu și firesc. Gândește-te cum ar fi, în trafic, fiind atent la toți participanții, să vezi un coleg de trafic care se grăbește, sau chiar nu știe unde să se încadreze…, și să-i faci loc, fără claxoane, fără „dreptatea mea e mai mare decât dreptatea ta…”, fără nimic de genul acesta…, ai putea avea impresia că ești într-o țară civilizată în care oamenii au ceva respect de sine…

    Dincolo de trafic poți aborda orice altă conjunctură, la serviciu, fiecare merge la serviciu pentru bani, deja ai făcut înțelegerea de genul „timpul, potența, și capacitatea ta pentru banii «ăștia»”, și ai o zi proastă, sau există o particularitate pe care nu ai înțeles-o…, sau…, diverse amănunte, din când în când…, nu ar fi mai simplu și mai ușor, și poate chiar decent, să ți se explice, să fii ajutat, un pic…?, nu fiind un obicei să nu știi, aia presupune că nu ești în poziția sau postul potrivit…

    Și acum, fiind clară, în optica mea, conceptul de respect de sine, care nu este practicat așa cum spune lumea că are principii, pentru că dacă ar fi…, lumea asta ar fi un loc mai bun…, îți spun că ține de fiecare în parte să aibă respect de sine, și nu are nimic de-a face cu ce fac ceilalți…, dacă sunt claxonat în trafic că nu am semnalizat într-o smucitură rapidă pentru că nu eram încadrat potrivit, călătorind mult nu știu toate „amănuntele” din fiecare oraș, și se mai întâmplă să mă încadrez greșit, am încurcat pe cineva…, îi mulțumesc că „m-a lăsat”, pun avariile, și dacă ne-ntâlnim privirile îi mulțumesc sincer și recunosc cu ridicarea mâinii că am făcut „o smucitură”, dacă ar fi să mă raportez la ofensa pe care a simțit-o partenerul de trafic și să-i răspund și eu cu-n claxon, ar fi un circ inutil, pentru că eu deja am făcut un lucru smucit, și oricum nimeni nu a fost lovit, dar concursul de „eu am dreptatea mai mare” nu aduce nimic bun…, în optica mea…

    Același lucru apare în orice tip de relație, mai ales aia de cuplu…, dacă ai impresia că acesta este respectul de sine, să ai dreptatea mai mare, și cealaltă persoană să fie de acord că a ta e mai mare…, în optica mea…, e un comportament copilăros în relația de cuplu…, și exersezi aroganța…

    Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…

  • Gânduri despre relațiile interumane și firescul (vs. toxicitatea) lor

    Gânduri despre relațiile interumane și firescul (vs. toxicitatea) lor

    Firescul exprimat aici este „al meu”, absolut subiectiv, și nu vorbesc despre „normal”, consider că termenul este perimat, l-am folosit atât de des încât „normal” are înțeles de „obișnuit”, cum s-ar spune cuvântul „normal” a intrat în inflație și s-a devalorizat, asta se întâmplă cu toate cuvintele folosite în exces, așa că nu voi folosi termenul de „normal”.

    Ca să exprim firescul pe care-l înțeleg eu…, e important să-ți fac cunoscut sistemul de referință, și firescul pe care îl consider. În primul rând orice persoană este datoare să lucreze cu sine, nu pentru ceilalți, deși și cei din jur se bucură de schimbarea în bine. Datoria asta pe care o exprim cu atâta larghețe se referă la a-și face viața mai frumoasă, mai simplă…, în general „mai”, dacă vrei tu ca luna de primăvară în care înflorește natura…; de ce este important acest aspect…?, dincolo de simplificarea pe care o are ca rezultat pentru sinele fiecăruia…, te așează într-o ipostază de „învățăcel”, care este importantă și pentru relațiile exterioare și pentru relația cu sine…, dacă apare o conjunctură…, care „îți zgârie” „armonia” pe care credeai că o ai…, gândește-te…, dacă era armonie interioară…, niciun factor extern nu putea să o perturbe, dacă o perturbă ceva…, exprimat în exterior, cauza este doar în interior, exteriorul îți oferă „un triger”, care declanșează în interior un set de reacții, având exercițiu și practicând ipostaza „învățăcel”…, ai mari șanse să identifici trigerul, și să-l rezolvi, în loc să dai vina pe ceilalți…, care niciodată nu vor face ceva pentru confortul tău…, și dacă o vor face tot nu consider că avantajează…, consider că schilodesc, pentru că sinele rămâne tot cu acea sensibilitate la acel triger…

    Dincolo de lucrul cu sinele, ar mai fi un aspect care mi se pare decent și pertinent…, trăim în vremuri de… „egalitate”, toată lumea a vrut egalitate…, acum o avem…, de ce „cineva” este responsabil pentru neajunsul „altcuiva”…?; cu alte cuvinte…, dacă vrei ceva, te pui să-ți faci…, dacă ai ceva respect de sine, nu „pescuiești” „neghiobi” pe care să-i „păcălești” să-ți facă…

    Dacă aceste 2 condiții sunt îndeplinite, eu cred că există șanse să înțelegi și chiar să trăiești firescul (pe care-l înțeleg eu) relațiilor interumane, altfel este pierdere de timp să citești mai departe…

    Acum să facem relevant firescul despre care spuneam mai sus.

    În ultima perioadă întâlnesc multe persoane…, și din acestea multe…, toate tind să mercantilizeze orice relație, mai ales cele amoroase…, și asta pentru că unul dintre cele 2 aspecte amintite mai sus nu se bifează, de obicei primul, pentru că dacă acela este bifat…, la un moment dat se bifează și al doilea…, așa că să mă exprim simplu…, eu consider că oamenii ar trebui să caute prezența altor persoane pe care le plac, sau le conferă o stare de liniște, confort, explicații, etc…, și să caute să fie respectuoși cu timpul celuilalt…, să fie conștienți că cealaltă persoană este acolo prin voluntariat, și să nu încerce să-l constrângă, să-l șantajeze (emoțional sau profesional), să-l îngrădească în vreun fel…, relațiile sănătoase, cred eu, că au ceva în comun cu libertatea și cu recunoștința…, prima formă de recunoștință este că ai cunoscut o persoană care e… „faină”, și-i cauți prezența, apoi recunoștința pentru timpul și atenția de care ai parte din partea acelei persoane…, și din această ipostază chiar se poate construi ceva solid, cu condiția ca cele 2 persoane să împartă aceeași măsură a lucrurilor și să fie recunoscătoare fiecare pe partea lui pentru cealaltă persoană…, recunoștința de care vorbesc nu se referă la „vreau mai mult”, „vreau pentru mine TOT”…, se referă la „mă bucur nespus că am avut x timp petrecut împreună, a fost deosebit… etc”, vehicularea împlinirii pe care ai simțit-o într-o întâlnire sau a unui salt în conștientizare, sau a unei înțelegeri a unei teorii (o relație cu un profesor)…, pune mai multă greutate în viața fiecăruia decât neajunsul că nu mai ai acea oportunitate, sau că este rară, sau…, exercițiul de a vedea ce ne lipsește te îndepărtează de bucuria de a trăi…, aduce o formă de handicap, pentru că te gândești și ești atent la ce-ți lipsește, nu la ce ai…

    Dacă oamenii s-ar căuta de-o potrivă, pentru starea de bine pe care o au în compania celuilalt, sau subiecte interesante de discutat (nu scorul meciului de aseară)…, lumea ar fi mai bună, dacă și-ar dărui timp unii altora și ar concluziona că nu a fost risipit, de aici se poate spune că se poate construi o relație bună…, când este necesar, sau se cere să se acorde mai mult decât timp…, indiferent ce ar fi…, în optica mea este risipă…, timpul…, prin excelență este cea mai importantă și scumpă resursă a oricărei persoane, dacă-l oferi cuiva și nu este suficient…, atunci nimic nu va fi suficient pentru acea persoană, oricât și orice i-ai da…, nu va fi suficient…

    Concluzia este că dacă se cere, sau se așteaptă, ceva anume care să aducă un plus de valoare într-o întâlnire, sau un parteneriat, exclusă zona de afaceri, acolo totul este mercantilism, atunci relația nu merită, nici măcar să ne gândim sau să o povestim…

    Și de aici pornind…, dacă o persoană este acceptată și căutată pentru ceea ce este, să faci parteneriat, profesional, particular, amoros…, se exclud toate mojiciile și speculațiile care se poartă…, plecând de la premisa că e pe bază de voluntariat, totul devine simplu și clar…

    În altă ordine de idei…, dacă nu lucrezi cu sinele, și-ți proiectezi fricile, traumele, etc, în jurul tău…, nu te mira că ele cresc în tine și tu te vezi tot mai singur în cușca ta cu zăbrele pe care ți le consolidezi cu manifestarea neajunsurilor și a problemelor…, sigur de singurătate te poți lovi și când tu lucrezi cu tine și ceilalți nu lucrează cu ei…, dar este altă singurătate, este una liniștită, este una asumată, care poate tinde și spre bucurie…, nu cunosc pe de-a-ntregul termenul de fericire, în emoții, ca să-l folosesc…, dar „bucurie” îl cunosc…

    Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…