Irrelevant thoughts

Categorie: Relații

Despre cum se întâlnesc oamenii, cum rămân, și cum se lasă unii pe alții să fie.

  • Am pierdut mănușa

    Am pierdut mănușa

    Când eram tânăr voiam să știu tot ce se putea ști. Mi se părea fascinant televizorul, care ne aducea emisiuni în casă…, radioul, care făcea același lucru doar pe linie sonoră…, am vrut să știu cum sunt făcute avioanele, am vrut să știu tot ce era de știut…

    Și pe la clasa a 8-a, învățând la chimie despre tabelul lui Mendeleev, am realizat că diferența dintre elemente este doar numărul de electroni…, că între Aur și Fier stă doar atât. Am rămas aproape șocat…, auzisem povești despre „Piatra Filosofală”, misticismul își făcuse loc unde nu era știință…, și când înțelegi că „o linguriță de electroni” poate schimba ceva în altceva, e ca și cum a răsărit Soarele și vezi în culori; noaptea, în misticism, vezi totul gri și doar contururi…

    Mult mai târziu am aflat că de fapt protonii sunt cauza…, numărul lor face elementul, electronii doar îi urmează. Pe mine, la treisprezece ani, m-a izbit în forma cu electronii, și așa mi-a rămas. Dar faptul că am aflat abia peste ani e chiar dovada lucrului pe care-l tot spun: drumul nu se termină…

    Chimie făceam de prin clasa a 5-a. Că am înțeles abia în a 8-a ține și de profesorii care predau doar programa școlară, fără nicio aplecare să le explice copiilor pe înțelesul lor, și cumva să-i facă să înțeleagă…

    În ziua de astăzi toată lumea are acces la informație…, și tocmai de asta a afla nu mai e o bucurie. Discuțiile dintre oameni sunt despre subiecte de senzație…, nimic concret, ideile nu se mai discută. Și încet…, încet, mitul își face loc înapoi în viața socială — nu pentru că nu s-ar ști, ci pentru că a ști nu mai aduce nimănui nicio bucurie…

    Suntem inundați de informație și rătăciți prin ea, derutați…, iar scopul comun, la nivel de popor sau de civilizație, încă nu-l văd — altul decât bani cât să-ți asiguri un grad ridicat de confort, fără să-ți dorești să înveți, să înțelegi…, doar să exiști, și să numești asta „viață”…

    Și aici e legătura pe care am văzut-o târziu: curiozitatea față de lume și curiozitatea față de un om sunt același apetit. Când se stinge una, nu rămâne cealaltă…

    Întotdeauna am considerat că în relație de parteneriat e mai ușor, și cred că oamenii caută tot timpul…, doar că parteneriatul nu se dă la buton, iar noi am fost crescuți să apăsăm. Așa se face că se caută…, și se tot caută…

    La noi se spune despre doi oameni că se potrivesc ca o mănușă…, și expresia știe mai multe decât lasă să se vadă: vorbește despre o pereche care se recunoaște, nu despre una care se aranjează. Avem astăzi toate formele de comunicare, care ne mijlocesc distanța…, avem aproape totul la un buton…, doar că suntem atât de superficiali încât nu ne mai putem apropia sufletele…, nu mai găsim mănușa…

    O mănușă își are sensul doar când e purtată…, altfel se strică, uitată pe un raft în dulap…

    Suntem într-o fază în care se găsesc numai mănuși desperecheate…

    Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…

    Mai departe: Plăcerea

  • Mercantilismul

    Mercantilismul

    Am întâlnit foarte multe persoane, în exprimarea intenției mele sincere de a găsi o parteneră…, s-a dovedit nejustificat timpul alocat…, preponderent am întâlnit „mercantilismul”, în diverse forme…

    Cred că forma era cea care rotunjea minciuna…, și o făcea să lunece (să se rostogolească) mai ușor…

    Nu pot să nu amintesc de o secvență din „Game of Thrones”, când Jon Snow a fost sincer și s-a ruinat orice discuție de negociere cu regina Cersei, iar el a spus, aproximativ, că dacă toți ne punem să mințim nu va mai exista adevăr, doar minciuni tot mai iscusite, și atunci cuvintele nu vor mai însemna nimic…

    Viața este pentru toți cu probleme, nevoi, dorințe…, dar ține de noi să nu facem drame din asta…, drama este o formă „semielevată” de mercantilism, când speculezi un șantaj emoțional, în cuplu fiind folosită foarte des, pentru a obține ceva de la celălalt…

    Mi se pare că în momentul în care apare așa ceva în discuție…, s-a „pângărit” (murdărit într-un fel în care nu se mai poate spăla) acea relație, pentru că una dintre persoanele implicate s-a pus pe sine și nevoia ei deasupra celuilalt, și a călcat în picioare persoana celuilalt, nefiind fairplay să ceară clar, într-o discuție amicală…, a forțat în așa fel încât cealaltă persoană să se considere datoare, și să aibă intenția de a „oferi”…, o formă mojică de a obține…

    Nu mai poate fi vorba de parteneriat, este vorba de mercantilism, între 2 entități care-și schimbă deliberat rolurile — măcar una dintre ele e conștientă — între stăpân și servitor.

    Apoi adunăm frustrări și începem să ne gândim cu notă speculativă la orice face sau spune cealaltă persoană…, și demult nu mai e vorba de parteneriat, de mers împreună prin viață ca într-un dans…, vorbim de colegi de apartament „cu beneficii”…

    Nu mai e vorba nici de prieteni…, prima condiție a prieteniei este sinceritatea…, din secunda 1 în care unul dintre ei a avut gând speculativ la adresa celuilalt…, de atunci nu mai poate fi vorba nici de prietenie…

    Înțeleg, majoritatea oamenilor sunt învățați așa…, nu știu cine exact îi învață, dar cert este că se practică, se practică considerând în primul rând că se protejează pe sine…, ceea ce este fals, își protejează frustrările și problemele nerezolvate din interiorul lor…

    Și ce-i cel mai interesant e că ține de fiecare dintre noi să le rezolvăm…, și creditam confortul minciunii — că suntem buni și faini — în locul corecției și al coaserii acelor răni care ne dor peste ani, peste zeci de ani, pentru că nu le-am vindecat, și au fost făcute în copilărie, sau în adolescență…

    Prin mercantilismul ăsta ne cumpărăm chin, chiar dacă nu se relevă la prima vedere, în esență așa iese…, e ca și cum te uiți precum un contabil la cheltuielile dintr-o lună trecută…, și vezi că ai cumpărat dulciuri în fiecare zi, de câteva zeci de lei…, dintr-un raționament de genul „nu poate fi mare problemă”…, și la final de lună realizezi că ai depășit bugetul de câteva ori…

    Cu grijă să nu mă las învins de eșec…, tatonez…, doar că o fac cu multă grijă și fără compromisuri…, este interesant să mă urmăresc pe mine, raționamentele și emoțiile mele, cum încerc „marea cu degetul”…, și la primul semn de incompatibilitate mă opresc asupra lui, până se lămurește într-un sens sau altul…, cel mai grav mi se pare când nu identific niciun semn…, și atunci simt că sunt în pericol să repet greșeala de alegere…

    Acum, în plin experiment despre mine…, caut să nu mă las condus de răni pe care nu le-am văzut încă și nu le-am cusut…, e interesant cum mă simt foarte bine singur și nu accept „orice” (pe oricine), și totodată simt că este un loc mare…, liber…, lângă mine…, și am tendința să-ntind mâna și cumva mă aștept să ating pe cineva…

    Vorbind cu un prieten, la telefon…, și întrebându-mă, ca între prieteni…, îi spuneam că nu mai am curiozitatea să cunosc persoane…, toate cele pe care le-am cunoscut au avut așteptări de genul să aduc, să pun în joc…, să ofer…, mai mult decât persoana și timpul meu…

    Și, tot la telefon…, am încercat să-i explic de ce noi doi ne căutăm, ne scriem, ne sunăm, și când ne întâlnim ne purtăm ca și cum ieri ne-am fi văzut ultima dată, deși ultima întrevedere a fost după douăzeci de ani de la cea dinainte…

    „Pentru că ce primim unul de la celălalt este suficient, nu avem așteptări să mai dai ceva, nu cerem nimic de genul ăsta, noi suntem bucuroși că ne alocăm timp unul altuia, și de noi ține să-l facem de calitate.”

    Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…

    Mai departe: Cum ar fi dacă aș fi

  • Iluzia convenabilă a Ego-ului (și a confuziei respectului de sine)

    Iluzia convenabilă a Ego-ului (și a confuziei respectului de sine)

    Există „mândria” prin care se exprimă Ego-ul…, și este general acceptată ca fiind „normală”, eu cred că este doar obișnuită pentru că e mai simplu, mai confortabil, și avem tot mai puține exemple și înțelegere pentru conceptul de respect de sine…

    Am să enumăr câteva aspecte, cât să-ți fac cunoscută „referința mea”, în așa fel încât să nu te simți ofensat, nu mă interesează discuțiile argumentative de genul „a cui referință este mai bună, sau mai mare”, de aceea mă și numesc Irrelevant…

    Aspectul unu: dacă ești un tip antrenat și puternic…, dacă te iei la harță cu persoane care nu sunt nici antrenate, nici puternice, doar ca să-i domini, și să-ți exersezi iluzia potenței, nu este respect de sine, este o mojicie, și mai mult decât o mojicie este un mare semn de slăbiciune.

    Aspectul doi: dacă ești o persoană care vede o altă persoană că are nevoie, sau dorește, sau i-ar fi util, un lucru, care stă în puterea primei persoane, sau îl are și nu costă un efort mare să-l ofere, și nu-l oferă ci pune preț prin care îngenunchează a 2-a persoană, cea cu nevoia…, nu este respect de sine, nu e neapărat o mojicie, dar cu siguranță este un mare semn de slăbiciune, nevoia de control, care izvorăște din nesiguranță. Nu te poți aștepta de la o persoană care „pășește cu frică” (prin viață) să înțeleagă respectul de sine, greu, cât timp pășește așa…

    Aspectul trei: dacă simți că poți face ceva pentru alții, ceva care contează, aportul tău în viața lor sau al comunității, și o faci, asta este respect de sine, când îi tratezi pe ceilalți așa cum aștepți să fii tratat ca ființă, și printre altele exclude dualitatea — sau trialitatea, sau cvadruplitatea, după cât de departe a mers treaba — adică acel aspect când ai cel puțin 2 sisteme de valori, unul pentru tine și altul (sau altele) pentru ceilalți.

    Am subliniat 3 puncte de reper ca să te familiarizezi cu „măsura” mea, cu măsura subiectivă a Irrelevantului din mine.

    Ca să-ți comunic ce este respectul de sine, o să enumăr, și o să explic de ce, exclude respectul de sine. Primul punct care îmi vine în minte este „ignoranța”, orice persoană care alege ignoranța sare din schema posesorului de respect de sine, pentru că ignoranța este un termen comun care prezintă persoanele comode… Unul dintre cele mai mari eforturi este să gândim…, ignorantul este o persoană care se menajează intelectual…, a nu se confunda cu accesul limitat la informație, dar tendința persoanei este să caute să înțeleagă.

    Al doilea aspect pe care l-aș sublinia este „aroganța”, la un moment dat în existența mea am realizat cât este de urâtă aroganța, dar am făcut-o când am fost de cealaltă parte a ei…, și atunci întâlnindu-mă cu o persoană cu care puteam vorbi, când m-a întrebat „de ce ești supărat Irrelevant?”, i-am spus „mi-am dat seama cât de urâtă este aroganța și nu știu cum să scap de cea pe care am crescut-o-n mine”, iar el mi-a spus „dragă Irrelevant…, aroganța este apanajul oricărei persoane inteligente”, i-am spus că nu sunt de acord, dar înțeleg raționamentul lui…, fiind inteligent, la un moment dat nu prea mai ai cu cine să vorbești în jurul tău, și apare „o scurtătură” (care apoi devine un reflex) să tratezi oamenii de sus fiind obișnuit să nu ai partener de discuție…, oricum ar fi, aroganța este tratare de sus a altor persoane, și implicit sublinierea micimii lor, care preponderent ar putea să se sprijine pe ignoranță…, și aș spune că aroganța nu ajută…, toată lumea este mai câștigată dacă oamenii înțeleg anumite lucruri, sau procese, și dacă nu pot, rămâne că toată lumea este mai câștigată când prin comportament îl ridici pe cel de lângă tine, nu-l evidențiezi cât e de jos.

    Acum că am ajuns „organic” unde apare respectul de sine, este în conduita morală și tratarea celor cu care interacționezi, acest respect se relevă și în munca fiecărei persoane, nu-și bate joc niciodată de ce anume face, o face conștiincios, și peste motivația financiară este motivația morală, cum le place unora să formuleze „principiile”, doar că atunci când le amintești simți nevoia să le numești pentru că nu sunt evidente…

    Dacă lumea ar avea respect de sine și s-ar purta cu ceilalți așa cum speră sau își doresc să fie tratați ei înșiși…, totul ar merge mult mai simplu și firesc. Gândește-te cum ar fi, în trafic, fiind atent la toți participanții, să vezi un coleg de trafic care se grăbește, sau chiar nu știe unde să se încadreze…, și să-i faci loc, fără claxoane, fără „dreptatea mea e mai mare decât dreptatea ta…”, fără nimic de genul acesta…, ai putea avea impresia că ești într-o țară civilizată în care oamenii au ceva respect de sine…

    Dincolo de trafic poți aborda orice altă conjunctură, la serviciu, fiecare merge la serviciu pentru bani, deja ai făcut înțelegerea de genul „timpul, potența, și capacitatea ta pentru banii «ăștia»”, și ai o zi proastă, sau există o particularitate pe care nu ai înțeles-o…, sau…, diverse amănunte, din când în când…, nu ar fi mai simplu și mai ușor, și poate chiar decent, să ți se explice, să fii ajutat, un pic…?, nu fiind un obicei să nu știi, aia presupune că nu ești în poziția sau postul potrivit…

    Și acum, fiind clară, în optica mea, conceptul de respect de sine, care nu este practicat așa cum spune lumea că are principii, pentru că dacă ar fi…, lumea asta ar fi un loc mai bun…, îți spun că ține de fiecare în parte să aibă respect de sine, și nu are nimic de-a face cu ce fac ceilalți…, dacă sunt claxonat în trafic că nu am semnalizat într-o smucitură rapidă pentru că nu eram încadrat potrivit, călătorind mult nu știu toate „amănuntele” din fiecare oraș, și se mai întâmplă să mă încadrez greșit, am încurcat pe cineva…, îi mulțumesc că „m-a lăsat”, pun avariile, și dacă ne-ntâlnim privirile îi mulțumesc sincer și recunosc cu ridicarea mâinii că am făcut „o smucitură”, dacă ar fi să mă raportez la ofensa pe care a simțit-o partenerul de trafic și să-i răspund și eu cu-n claxon, ar fi un circ inutil, pentru că eu deja am făcut un lucru smucit, și oricum nimeni nu a fost lovit, dar concursul de „eu am dreptatea mai mare” nu aduce nimic bun…, în optica mea…

    Același lucru apare în orice tip de relație, mai ales aia de cuplu…, dacă ai impresia că acesta este respectul de sine, să ai dreptatea mai mare, și cealaltă persoană să fie de acord că a ta e mai mare…, în optica mea…, e un comportament copilăros în relația de cuplu…, și exersezi aroganța…

    Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…

    Mai departe: Nevoia de a sublinia importanța

  • Gânduri despre relațiile interumane și firescul (vs. toxicitatea) lor

    Gânduri despre relațiile interumane și firescul (vs. toxicitatea) lor

    Firescul exprimat aici este „al meu”, absolut subiectiv, și nu vorbesc despre „normal”, consider că termenul este perimat, l-am folosit atât de des încât „normal” are înțeles de „obișnuit”, cum s-ar spune cuvântul „normal” a intrat în inflație și s-a devalorizat, asta se întâmplă cu toate cuvintele folosite în exces, așa că nu voi folosi termenul de „normal”.

    Ca să exprim firescul pe care-l înțeleg eu…, e important să-ți fac cunoscut sistemul de referință, și firescul pe care îl consider. În primul rând orice persoană este datoare să lucreze cu sine, nu pentru ceilalți, deși și cei din jur se bucură de schimbarea în bine. Datoria asta pe care o exprim cu atâta larghețe se referă la a-și face viața mai frumoasă, mai simplă…, în general „mai”, dacă vrei tu ca luna de primăvară în care înflorește natura…; de ce este important acest aspect…?, dincolo de simplificarea pe care o are ca rezultat pentru sinele fiecăruia…, te așează într-o ipostază de „învățăcel”, care este importantă și pentru relațiile exterioare și pentru relația cu sine…, dacă apare o conjunctură…, care „îți zgârie” „armonia” pe care credeai că o ai…, gândește-te…, dacă era armonie interioară…, niciun factor extern nu putea să o perturbe, dacă o perturbă ceva…, exprimat în exterior, cauza este doar în interior, exteriorul îți oferă „un triger”, care declanșează în interior un set de reacții, având exercițiu și practicând ipostaza „învățăcel”…, ai mari șanse să identifici trigerul, și să-l rezolvi, în loc să dai vina pe ceilalți…, care niciodată nu vor face ceva pentru confortul tău…, și dacă o vor face tot nu consider că avantajează…, consider că schilodesc, pentru că sinele rămâne tot cu acea sensibilitate la acel triger…

    Dincolo de lucrul cu sinele, ar mai fi un aspect care mi se pare decent și pertinent…, trăim în vremuri de… „egalitate”, toată lumea a vrut egalitate…, acum o avem…, de ce „cineva” este responsabil pentru neajunsul „altcuiva”…?; cu alte cuvinte…, dacă vrei ceva, te pui să-ți faci…, dacă ai ceva respect de sine, nu „pescuiești” „neghiobi” pe care să-i „păcălești” să-ți facă…

    Dacă aceste 2 condiții sunt îndeplinite, eu cred că există șanse să înțelegi și chiar să trăiești firescul (pe care-l înțeleg eu) relațiilor interumane, altfel este pierdere de timp să citești mai departe…

    Acum să facem relevant firescul despre care spuneam mai sus.

    În ultima perioadă întâlnesc multe persoane…, și din acestea multe…, toate tind să mercantilizeze orice relație, mai ales cele amoroase…, și asta pentru că unul dintre cele 2 aspecte amintite mai sus nu se bifează, de obicei primul, pentru că dacă acela este bifat…, la un moment dat se bifează și al doilea…, așa că să mă exprim simplu…, eu consider că oamenii ar trebui să caute prezența altor persoane pe care le plac, sau le conferă o stare de liniște, confort, explicații, etc…, și să caute să fie respectuoși cu timpul celuilalt…, să fie conștienți că cealaltă persoană este acolo prin voluntariat, și să nu încerce să-l constrângă, să-l șantajeze (emoțional sau profesional), să-l îngrădească în vreun fel…, relațiile sănătoase, cred eu, că au ceva în comun cu libertatea și cu recunoștința…, prima formă de recunoștință este că ai cunoscut o persoană care e… „faină”, și-i cauți prezența, apoi recunoștința pentru timpul și atenția de care ai parte din partea acelei persoane…, și din această ipostază chiar se poate construi ceva solid, cu condiția ca cele 2 persoane să împartă aceeași măsură a lucrurilor și să fie recunoscătoare fiecare pe partea lui pentru cealaltă persoană…, recunoștința de care vorbesc nu se referă la „vreau mai mult”, „vreau pentru mine TOT”…, se referă la „mă bucur nespus că am avut x timp petrecut împreună, a fost deosebit… etc”, vehicularea împlinirii pe care ai simțit-o într-o întâlnire sau a unui salt în conștientizare, sau a unei înțelegeri a unei teorii (o relație cu un profesor)…, pune mai multă greutate în viața fiecăruia decât neajunsul că nu mai ai acea oportunitate, sau că este rară, sau…, exercițiul de a vedea ce ne lipsește te îndepărtează de bucuria de a trăi…, aduce o formă de handicap, pentru că te gândești și ești atent la ce-ți lipsește, nu la ce ai…

    Dacă oamenii s-ar căuta de-o potrivă, pentru starea de bine pe care o au în compania celuilalt, sau subiecte interesante de discutat (nu scorul meciului de aseară)…, lumea ar fi mai bună, dacă și-ar dărui timp unii altora și ar concluziona că nu a fost risipit, de aici se poate spune că se poate construi o relație bună…, când este necesar, sau se cere să se acorde mai mult decât timp…, indiferent ce ar fi…, în optica mea este risipă…, timpul…, prin excelență este cea mai importantă și scumpă resursă a oricărei persoane, dacă-l oferi cuiva și nu este suficient…, atunci nimic nu va fi suficient pentru acea persoană, oricât și orice i-ai da…, nu va fi suficient…

    Concluzia este că dacă se cere, sau se așteaptă, ceva anume care să aducă un plus de valoare într-o întâlnire, sau un parteneriat, exclusă zona de afaceri, acolo totul este mercantilism, atunci relația nu merită, nici măcar să ne gândim sau să o povestim…

    Și de aici pornind…, dacă o persoană este acceptată și căutată pentru ceea ce este, să faci parteneriat, profesional, particular, amoros…, se exclud toate mojiciile și speculațiile care se poartă…, plecând de la premisa că e pe bază de voluntariat, totul devine simplu și clar…

    În altă ordine de idei…, dacă nu lucrezi cu sinele, și-ți proiectezi fricile, traumele, etc, în jurul tău…, nu te mira că ele cresc în tine și tu te vezi tot mai singur în cușca ta cu zăbrele pe care ți le consolidezi cu manifestarea neajunsurilor și a problemelor…, sigur de singurătate te poți lovi și când tu lucrezi cu tine și ceilalți nu lucrează cu ei…, dar este altă singurătate, este una liniștită, este una asumată, care poate tinde și spre bucurie…, nu cunosc pe de-a-ntregul termenul de fericire, în emoții, ca să-l folosesc…, dar „bucurie” îl cunosc…

    Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…

    Mai departe: Iluzia convenabilă a Ego-ului (și a confuziei respectului de sine)