Cum ar fi dacă aș fi

Nu reușesc să înțeleg de ce ai vrea să pari mai deștept decât te pregătești să fii.

Dacă te străduiești, citești, înveți…, devii pur și simplu, înveți limbi străine, sunt o grămadă de forme prin care te poți transforma dintr-o ipostază de ignorant într-o ipostază de persoană deșteaptă…, niciunul dintre noi nu s-a născut deștept, toți am luat fondul genetic și am folosit ce aveam…, doar că nu există tren rapid…, trebuie să parcurgi drumul, să-i dai voie creierului să construiască noi legături neuronale, asta durează, să te obișnuiești cu noile noțiuni asimilate, să le integrezi în procesele de gândire…, etc…

Intenția să „faci poze” cu mușchi, cum erau tot felul de reprezentații din carton „cu mușchi”, și era o gaură în loc de chip, să-și pună fiecare chipul ca să facă o poză…, cam așa arată, în optica mea, să încerci să pari deștept…

Și asta e foarte greu, când fiecare care se găsește în acel punct are impresia clară și fără nicio îndoială că e deștept…

Am cunoscut pe cineva care mi-a spus plin de importanță că vrea să „investească” într-un „kite” (zmeu). Am rămas perplex, am întrebat ce fel de investiție e asta…, am înțeles că el masca un moft personal, în exprimare, într-o „investiție”…, ca expresie…, asta îl aruncă afară din înțelegerea cuvintelor, dacă ar fi o zonă în care oamenii știu ce însemnătate au cuvintele…, el ar fi fost afară, la distanță mare de poartă…

Mă simt prizonierul acestor vremuri în care, indiferent ce spun, este răsucit și interpretat „cumva”, asta pentru că ne-am obișnuit să nu mai numim lucrurile, ci să folosim cuvinte mari, fiecare din motivele lui, dar în general să „facem poze” (cu mușchi)…

Societatea asta ne aduce în zona de confort, în care ai totul la buton, ai telecomenzi, ai semipreparate…, nu mai auzi discuții de genul „cum te descurci cu ceva problemă la matematică”, sau „tu ai citit cutare carte”…, tot ce se vorbește este „ai fost acolo?”, sau „ai văzut cutare?”, sau „ai auzit de cutare lucru (persoană)?”…, nu se mai cer sfaturi ca să devii…, se face concurs ca să pari „superior”, pe criterii destul de copilărești… (am fost, am văzut, am auzit)

La un moment dat se vehicula pe site-uri (Facebook, de exemplu) expresia „viața începe dincolo de limita zonei de confort”…, doar că n-are cine s-o înțeleagă, pentru că de jur împrejur totul e confort…

Dacă nu te expui la situații care să te pună în ipostaza de a-ți depăși limitele (de la acel moment), niciodată nu vei fi mai mult decât atât…, pentru că nu faci nimic în acest sens…

Și lucrul ăsta chiar se măsoară. În țările nordice, unde s-au făcut evaluări pe generații întregi, scorurile de inteligență au tot urcat până la cei născuți pe la mijlocul anilor ’70, iar de atunci au coborât înapoi de unde plecaseră. Partea interesantă e că cercetătorii au comparat frați din aceeași familie, ca să scoată genetica din ecuație…, și au ajuns la concluzia că și urcarea, și coborârea vin din mediu. Nu s-au născut mai slabi. Mediul i-a făcut așa.

Adică exact ce spuneam la început: nimeni nu se naște deștept, fiecare ia fondul genetic și face cu el ce face…, doar că acum nu mai facem nimic. Putem spune că așa începe sfârșitul…, învelit în șosete călduroase și papuci de casă cu blăniță…

Din perspectiva asta, nici nu trebuie să faci foarte mult ca să ieși din rând…, și tocmai asta ar trebui să te pună pe gânduri: dacă ștacheta e atât de jos, a trece peste ea nu e o performanță…, e doar începutul drumului, ăla fără tren rapid…

Am cunoscut persoane trecute de 30 de ani care s-au gândit să se înscrie la liceu, să-și ia bacalaureatul și să facă o facultate…, și au pornit tocmai pentru că au avut deasupra lor superiori din modelul „comod”, care nu se prea descurcau în viața reală…

Unii dintre ei s-au înscris la bacalaureat patru ani la rând, până l-au trecut.

Îi admir pe oamenii care s-au întors să încheie un capitol din viață, pe măsura potențialului lor…

---

Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…

Mai departe: Am realizat că sunt Recunoscător