Când eram tânăr voiam să știu tot ce se putea ști. Mi se părea fascinant televizorul, care ne aducea emisiuni în casă…, radioul, care făcea același lucru doar pe linie sonoră…, am vrut să știu cum sunt făcute avioanele, am vrut să știu tot ce era de știut…
Și pe la clasa a 8-a, învățând la chimie despre tabelul lui Mendeleev, am realizat că diferența dintre elemente este doar numărul de electroni…, că între Aur și Fier stă doar atât. Am rămas aproape șocat…, auzisem povești despre „Piatra Filosofală”, misticismul își făcuse loc unde nu era știință…, și când înțelegi că „o linguriță de electroni” poate schimba ceva în altceva, e ca și cum a răsărit Soarele și vezi în culori; noaptea, în misticism, vezi totul gri și doar contururi…
Mult mai târziu am aflat că de fapt protonii sunt cauza…, numărul lor face elementul, electronii doar îi urmează. Pe mine, la treisprezece ani, m-a izbit în forma cu electronii, și așa mi-a rămas. Dar faptul că am aflat abia peste ani e chiar dovada lucrului pe care-l tot spun: drumul nu se termină…
Chimie făceam de prin clasa a 5-a. Că am înțeles abia în a 8-a ține și de profesorii care predau doar programa școlară, fără nicio aplecare să le explice copiilor pe înțelesul lor, și cumva să-i facă să înțeleagă…
În ziua de astăzi toată lumea are acces la informație…, și tocmai de asta a afla nu mai e o bucurie. Discuțiile dintre oameni sunt despre subiecte de senzație…, nimic concret, ideile nu se mai discută. Și încet…, încet, mitul își face loc înapoi în viața socială — nu pentru că nu s-ar ști, ci pentru că a ști nu mai aduce nimănui nicio bucurie…
Suntem inundați de informație și rătăciți prin ea, derutați…, iar scopul comun, la nivel de popor sau de civilizație, încă nu-l văd — altul decât bani cât să-ți asiguri un grad ridicat de confort, fără să-ți dorești să înveți, să înțelegi…, doar să exiști, și să numești asta „viață”…
Și aici e legătura pe care am văzut-o târziu: curiozitatea față de lume și curiozitatea față de un om sunt același apetit. Când se stinge una, nu rămâne cealaltă…
Întotdeauna am considerat că în relație de parteneriat e mai ușor, și cred că oamenii caută tot timpul…, doar că parteneriatul nu se dă la buton, iar noi am fost crescuți să apăsăm. Așa se face că se caută…, și se tot caută…
La noi se spune despre doi oameni că se potrivesc ca o mănușă…, și expresia știe mai multe decât lasă să se vadă: vorbește despre o pereche care se recunoaște, nu despre una care se aranjează. Avem astăzi toate formele de comunicare, care ne mijlocesc distanța…, avem aproape totul la un buton…, doar că suntem atât de superficiali încât nu ne mai putem apropia sufletele…, nu mai găsim mănușa…
O mănușă își are sensul doar când e purtată…, altfel se strică, uitată pe un raft în dulap…
Suntem într-o fază în care se găsesc numai mănuși desperecheate…
Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…
Mai departe: Plăcerea
