Am întâlnit foarte multe persoane, în exprimarea intenției mele sincere de a găsi o parteneră…, s-a dovedit nejustificat timpul alocat…, preponderent am întâlnit „mercantilismul”, în diverse forme…
Cred că forma era cea care rotunjea minciuna…, și o făcea să lunece (să se rostogolească) mai ușor…
Nu pot să nu amintesc de o secvență din „Game of Thrones”, când Jon Snow a fost sincer și s-a ruinat orice discuție de negociere cu regina Cersei, iar el a spus, aproximativ, că dacă toți ne punem să mințim nu va mai exista adevăr, doar minciuni tot mai iscusite, și atunci cuvintele nu vor mai însemna nimic…
Viața este pentru toți cu probleme, nevoi, dorințe…, dar ține de noi să nu facem drame din asta…, drama este o formă „semielevată” de mercantilism, când speculezi un șantaj emoțional, în cuplu fiind folosită foarte des, pentru a obține ceva de la celălalt…
Mi se pare că în momentul în care apare așa ceva în discuție…, s-a „pângărit” (murdărit într-un fel în care nu se mai poate spăla) acea relație, pentru că una dintre persoanele implicate s-a pus pe sine și nevoia ei deasupra celuilalt, și a călcat în picioare persoana celuilalt, nefiind fairplay să ceară clar, într-o discuție amicală…, a forțat în așa fel încât cealaltă persoană să se considere datoare, și să aibă intenția de a „oferi”…, o formă mojică de a obține…
Nu mai poate fi vorba de parteneriat, este vorba de mercantilism, între 2 entități care-și schimbă deliberat rolurile — măcar una dintre ele e conștientă — între stăpân și servitor.
Apoi adunăm frustrări și începem să ne gândim cu notă speculativă la orice face sau spune cealaltă persoană…, și demult nu mai e vorba de parteneriat, de mers împreună prin viață ca într-un dans…, vorbim de colegi de apartament „cu beneficii”…
Nu mai e vorba nici de prieteni…, prima condiție a prieteniei este sinceritatea…, din secunda 1 în care unul dintre ei a avut gând speculativ la adresa celuilalt…, de atunci nu mai poate fi vorba nici de prietenie…
Înțeleg, majoritatea oamenilor sunt învățați așa…, nu știu cine exact îi învață, dar cert este că se practică, se practică considerând în primul rând că se protejează pe sine…, ceea ce este fals, își protejează frustrările și problemele nerezolvate din interiorul lor…
Și ce-i cel mai interesant e că ține de fiecare dintre noi să le rezolvăm…, și creditam confortul minciunii — că suntem buni și faini — în locul corecției și al coaserii acelor răni care ne dor peste ani, peste zeci de ani, pentru că nu le-am vindecat, și au fost făcute în copilărie, sau în adolescență…
Prin mercantilismul ăsta ne cumpărăm chin, chiar dacă nu se relevă la prima vedere, în esență așa iese…, e ca și cum te uiți precum un contabil la cheltuielile dintr-o lună trecută…, și vezi că ai cumpărat dulciuri în fiecare zi, de câteva zeci de lei…, dintr-un raționament de genul „nu poate fi mare problemă”…, și la final de lună realizezi că ai depășit bugetul de câteva ori…
Cu grijă să nu mă las învins de eșec…, tatonez…, doar că o fac cu multă grijă și fără compromisuri…, este interesant să mă urmăresc pe mine, raționamentele și emoțiile mele, cum încerc „marea cu degetul”…, și la primul semn de incompatibilitate mă opresc asupra lui, până se lămurește într-un sens sau altul…, cel mai grav mi se pare când nu identific niciun semn…, și atunci simt că sunt în pericol să repet greșeala de alegere…
Acum, în plin experiment despre mine…, caut să nu mă las condus de răni pe care nu le-am văzut încă și nu le-am cusut…, e interesant cum mă simt foarte bine singur și nu accept „orice” (pe oricine), și totodată simt că este un loc mare…, liber…, lângă mine…, și am tendința să-ntind mâna și cumva mă aștept să ating pe cineva…
Vorbind cu un prieten, la telefon…, și întrebându-mă, ca între prieteni…, îi spuneam că nu mai am curiozitatea să cunosc persoane…, toate cele pe care le-am cunoscut au avut așteptări de genul să aduc, să pun în joc…, să ofer…, mai mult decât persoana și timpul meu…
Și, tot la telefon…, am încercat să-i explic de ce noi doi ne căutăm, ne scriem, ne sunăm, și când ne întâlnim ne purtăm ca și cum ieri ne-am fi văzut ultima dată, deși ultima întrevedere a fost după douăzeci de ani de la cea dinainte…
„Pentru că ce primim unul de la celălalt este suficient, nu avem așteptări să mai dai ceva, nu cerem nimic de genul ăsta, noi suntem bucuroși că ne alocăm timp unul altuia, și de noi ține să-l facem de calitate.”
Nu caut să te conving. Dar dacă ai o măsură a ta, mi-ar plăcea s-o aud…
Mai departe: Cum ar fi dacă aș fi
